ADRIAN MARINESCU

Un zbor frânt…

 Octombrie 2006 se scurgea fără noroaie şi ceruri de plumb, sub lumina de miere a unui soare care, zâmbind, promitea veşnicia.  Şi totuşi eternitatea are "sfârşit" : pentru comandorul Adrian Marinescu, zâmbetul ce-i lumina faţa, parcă pentru vecie, s-a oprit o secundă tragică într-un rictus nefiresc. Aşa cum nefiresc îi este sfârşitul.

             Acum 44 de ani, într-un februarie marmorean, a deschis ochii larg spre înălţimile celeste jurându-le credinţă. Şi-a înălţat trupul şi sufletul prin şcoli şi biblioteci, aspirând spirit şi cultură. La 22 de ani absolvea Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie "Aurel Vlaicu" de la Bobocu, unde umerii i se înnobilează cu gradul de locotenent. Ambiţios şi dornic de a cuprinde infinitul, Adi Marinescu luptă, transpiră, işi toceste coatele pe bănci de şcoli, de pe la noi şi de aiurea şi reuşeşte să absolve Facultatea de Aeronave şi Inginerie Spaţială, cursuri de limbi străine, de mangement şi de tot ceea ce considera că îi poate desăvârşi instrucţia. Decolează în profesie cu uşurinţa desprinderii vulturului spre înălţimi şi parcurge cu o lejeritate de invidiat, unică în analele contemporane ale luptătorilor aerieni, toate treptele unei profesii şi cariere cu care s-a confundat până la pasiunea oarbă. De la pilotul imberb şi trufaş ce provoca gravitaţia şi până la şeful de secţie matur, poate prea matur pentru vârsta lui, din cadrul staff-ului Forţelor Aeriene. Şi peste toate, pentru că ursitoarele i-au fost şi darnice şi cinice, traiectul său existenţial a luat "cap compas" înălţimile colbuite ale unui Kabul indepărtat, unde a înfipt tricolorul în catarg şi a glăsuit cu o fermitate abia şoptită : "Aici eu sunt comandant !".

              Ofiţer de elită al unei arme fără egal, comandorul Adrian Marinescu, mustind de polivalente calităţi de pilot, navigator, instructor de zbor şi peste toate de OM, a participat la nenumărate exerciţii naţionale şi internaţionale, la spectacole aeriene, la misiuni de căutare salvare, evacuare medicală şi de cooperare, respirând " aviaţie pe pâine ", cu ochii limpezi  şi satisfăcuţi ai copilului ce înfrunta mii de super-men-i pe calculator. Cariera l-a indragit şi adoptat ca pe un puşti teribil, netezindu-i drumul şi făcându-i pârtie printre pericole, lansându-l ocrotitor peste creste de Carpaţi, fluvii înspumate sau brazi tomnatici.

              Nu a avut temeri şi nici oprelişti. Nimic nu i-a stat în calea ce avea să-l poarte pe culmile profesionalismului. In 2006, nu cu foarte mult timp in urmă, i-a aşezat cu grijă, pe pista Otopeniului, pe cei 38 de români, carora le-a fost tată şi mamă la poarta cerului afgan. Cu gândul aiurea, depăna : ".... din această misiune sunt sigur că vom ieşi învingători. Nu ştiu cum o să mă descurc fără oamenii cu care am lucrat, fără avioane şi vibraţia lor, fără cerul acesta unic şi irepetabil. Ce dor o să-mi fie de toate acestea şi pot să-l invoc cu nespusă dorinţă, să plec cu el în suflet şi să rămână parte a amintirilor noastre cele mai frumoase". Şi aşa a fost. Adi i-a adus acasă sănătoşi, mai maturi şi peste toate învingători, cu dor de cer în suflet şi cu amintirea lucrului dus până la capăt. I-a adus acasă cu mândria militarului ce şi-a îndeplinit misiunea şi cu satisfacţia părintelui care-şi vede zburând singuri şi siguri feciorii în viaţă.

             A zburat cu drag, neobosit, cu pasiunea aviatorului care, spunea cândva, cu nostalgia înfiptă în zâmbetu-i amar : " Oamenii nu au învăţat a zbura din nevoia de a concura păsările, ci din nevoia imperioasă de înălţare". Şi iată că tot zborul avea să-i fie într-un final nemeritat, crud şi cinic totodata, pecetea care atât de tragic i-a fost pusă de destin. Întâia şi ultima dragoste ....... ultima înălţare, o snoavă cosmică în care el, cu siguranţă a fost prim şi ultim solist pe scena abisurilor dintre aştri. În Panteonul Escadrilei din ceruri, aura sa prinde contururile fantomatice ale tuturor eroilor dezrădăcinaţi din Icarul carpatin. Sufletul lui este – acum ca bobul de rouă, pe frunza crudă a dimineţii noii lumi la poarta căreia bate cu sfioşenie. Pentru EL, lumina speranţei a ieşit din corola drumului continuu, într-o zi de 24....toamna, când oda bucuriei ar fi trebuit să aibă o altă interpretare in partitura vieţii.

        Comandorul Adrian Marinescu a iubit tot ce este frumos pe pământul care, neaşteptat de crud îl ia in braţele sale înfometate. I-au plăcut răsăriturile şi rostogolirea de aur a zeului Soare pe bolţile astrale, muzica bună şi susurul izvoarelor de munte. Cândva, dupa un concert al trupei IRIS, a fost raguşit o săptămână întreagă. Fetiţei lui, Daiana–Cristin i-a fredonat primele note din solfegiu, plimbând-o pe aripile gândului prin nopţile stelare ale frumosului.

        Dar glasul Fatalităţii îl cheamă, învăluidu-l în mantia întunericului, ducându-l în abisul descântat de un soare inundat de lacrimile şi regretele noastre eterne. De astazi înainte, urâm acest octombrie, pentru că ne-a lăsat mai saraci de un giuvaer.

Toţi cei care suntem acum şi toţi cei care vor veni, vom şti că aviaţia a avut un unic, inconfundabil şi frumos rebel : ADI MARINESCU.

        Adio comandorule !

        Adio iubitul nostru prieten !

        Dumnezeu sa te aiba in paza si in suprema Sa ocrotire !